Amsterdam? Da, sigur, cândva. Poate după ce bifez tot ce am pe listă pentru anii imediat următori. După Istanbul, care-i la o aruncătură de băț și ale cărui moschei îmi apar în vise de parcă le-aș fi văzut de nu știu câte ori până acum. După Alberobello, căruia am de gând să-i fotografiez fiecare trullo și care-mi va deschide apetitul pentru Matera sau Polignano a Mare. După Cappadocia, cu orașele-i subterane și cu armatele de baloane cu aer cald ce plutesc deasupra acestei minuni a lumii. După aurora boreală, care pare, deocamdată, un vis îndepărtat și prea puțin prietenos. După Cinque Terre, așa multicolore și stâncoase cum sunt, care mi se îngrămădesc în gând și-n suflet și-mi cer să ne-ntâlnim cât de curând. După Varșovia, care, în chip neînțeles, mi s-a așezat pentru totdeauna în colțul ochilor și care mi se dezvăluie, puțin câte puțin, în orice clipă, fără ca măcar s-o vreau. Dar Amsterdam? Da, sigur, cândva. După ce…
Dar n-a fost după ce. A fost când s-a întâmplat să ne răsară-n cale, să ni se gudure prin fața ochilor, lasciv și amețitor, și când ne-a ademenit, aproape obraznic și deloc îngăduitor, cu ce nici nu ne închipuiam: doi prieteni, călători și ei, ne-au povestit, într-o doară, despre planul lor fantastic și, tot într-o doară, au lansat o invitație de nerefuzat. Iar noi, părinți plecați cu sorcova chiar și când suntem acasă, tot într-o doară, am spus da. Cu singura condiție ca și ofertele la bilete de avion să fie de nerefuzat. Și-au fost.
Așa că iată-ne la Amsterdam, orașul celor 165 și 50 de kilometri de canale, al celor peste 1.200 de poduri și al celor peste 850.000 de biciclete. Și iată-mă pe mine, mamă de Prâslea și Amaliot, dar mai ales deloc iubitoare a acestui oraș, îndrăgostită până peste urechi de Amsterdam, ca o adolescentă ale cărei nopți sunt tulburate de Zburător. Și încă de la prima întâlnire.
Și asta în ciuda cerului nesuferit de deasupra orașului, acoperit de nori țâfnoși, parcă acuzatori, ce întindeau puzderie de degete arătătoare către cea ce-a îndrăznit să calce pe pământ hulit, dar mai ales a vântului. A vântului ce ai fi zis că s-a strâns tot, din întreaga Cale Lactee, pe-aici, printre canale, la vreun simpozion pe-al cărui afiș tronau doar somități, de la brize exotice, la uragane și taifunuri, ba chiar și la simpaticul föehn, coborât din Alpi, de la vecini. Și chiar dacă ne-am pregătit de-acasă, având în minte experiența de anul trecut a unui Berlin la fel de neprietenos, ba la sfârșit de iunie, nu la mijloc de mai, ca acum, și știind cam ce temperaturi ne așteptau, frigul a câștigat, pe-alocuri, lupte răsunătoare. Până ce soarele, cam răsfățat, după gustul meu, binevoia să își arate chipul.
Una peste alta, Amsterdam a câștigat. Un suflet rătăcit, care n-a știut să îi acorde o șansă decât poate prea târziu.
Ziua întâi – Din avion, direct în Cartierul Roșu și, cu barca, pe canale
Contrar obiceiului, nu am plecat de-acasă cu temele făcute și ne-am trezit, în dimineața primei zile, după un zbor de aproape trei ore ce a tocat, fără să și-o fi propus, buna dispoziție a unora dintre noi, deși plăcut și fără turbulențe, în buricul târgului. Am căzut de comun acord că poate ar fi bine să luăm orașul la pas, fără niciun fel de presiune, ca într-o plimbare de recunoaștere, în care să ne conectăm, dacă ar fi fost cu putință, cu peisajul. Nu numai că ne-am conectat, dar acum, la câteva zile de la întoarcere, și gândul, și sufletul sunt înțepenite acolo, de parcă ne-ar fi părăsit pentru totdeauna.
Și iată cum, din stradă în stradă, traversând când un canal, când altul, fotografiind, în schimb, tot ce ne ieșea în cale, am ajuns în celebrul Cartier Roșu. Prea puțin animat la ora aceea, a după-amiezii, dar fremătând, după cum era de așteptat, a uimire, curiozitate și dorință.
Ne-am tot plimbat așa până ce oboseala și frigul ne-au împăienjenit privirile și ne-au făcut să capitulăm la o terasă, pe malul apei, sub soarele abia ieșit de dincolo de nori. A fost o pauză nu doar binemeritată, dar și aducătoare de revelații, căci chiar de sub nasul nostru bărci încărcate ochi cu turiști plecau care încotro. Am pus la bătaie 12 euro de căciulă și duși am fost. Pe ape, sub vânturi, dintr-un cartier în altul, pe sub poduri. Ne-am minunat în fața fiecărui val, a fiecărei clădiri pe care o lăsam în urmă, a fiecărui cuvânt din povestea frumoasă ce ne-a însoțit de la un capăt la altul al incursiunii ce a durat o oră și un pic.
Astfel am aflat, de pildă, că orașul este împânzit de 165 de canale, însumând 50 de kilometri, și de peste 1.000 de poduri, unele mai interesante decât altele. Că majoritatea caselor sunt înguste nu pentru că arată într-un fel ce place ochiului, ci pentru că, pe vremuri, impozitul pe clădire se calcula în funcție de lățimea fațadei, motiv pentru care localnicii s-au adaptat construind case foarte înguste, dar întinse în partea din spate. Că ferestrele mari, gigantești, pe alocuri, se datorează faptului că, pe lângă umiditatea deja existentă, cauzată de terenul mlăștinos și de canale în sine, lipsa de lumină ar fi fost un foarte mare neajuns. Că, în 1962, municipalitatea a început să monteze garduri joase de-a lungul canalelor, menite să împiedice accidentele ce ar fi putut avea loc – cu toate acestea, tot cade în canale câte o mașină pe săptămână. Că, din cauza îngustimii caselor, de streașina fațadei este agățat, fără excepție, un cârlig ce îi ajută pe localnici să urce la etajele superioare produse voluminoase sau, atunci când este cazul, să se mute. Că numărul bicicletelor depășește numărul locuitorilor și că, zilnic, aproape două milioane de kilometri sunt pedalați aici de către cei ce preferă să circule pe două roți, și nu pe patru. Că aproape 15.000 de biciclete sunt scoase de pe fundul canalelor în fiecare an. Că, ce să mai, viața aici se duce pe apă sau pe două roți.
Tot în această primă zi, am descoperit cartofii prăjiți pe care olandezii îi vând pe stradă, însoțiți de sosuri bizare, uimitoare, și care dau naștere unor cozi de neimaginat, dar și faimoșii heringi din Marea Nordului, aruncați într-o chiflă alături de niște ceapă și castraveți murați (broodje haring), ce par să fie specifici olandezilor.
Ziua a doua – Adrenalină în leagăn, la peste 100 de metri deasupra orașului, și o lecție de știință la NEMO Science Museum
Teme nefăcute, teme nefăcute, dar ne-am revenit pe parcurs și, căutând cu atenție, am găsit o mulțime de locuri și activități pe placul nostru, dar și ceea ce avea să definească întreaga noastră vacanță la Amsterdam. A’DAM Lookout. Fiind așezat în partea de nord a orașului, a trebuit să mergem la Central Station pentru ca, de aici, să luăm un feribot gratuit către Buiksloterweg, călătoria fiind de nici cinci minute. Acesta este unul dintre cele trei disponibile aici, celelalte două ducând la Ijplein, cursă care durează ceva mai mult, și la NDSM Wharf, cea mai lungă dintre toate.
La A’DAM Lookout, ai destule de făcut. Te poți așeza în fața celebrului semn I amsterdam, pentru o poză în care să apară și jumătate dintre turiștii ajunși aici, căci se bulucesc o mulțime, nu glumă. Sau poți urca, pentru 17,5 euro, la ultimul etaj al clădirii, situat la 100 de metri înălțime, cu un lift care ajunge la destinație în 20 de secunde, într-o experiență senzorială ieșită din comun. Aici, firește, un întreg etaj este amenajat așa cum se cuvine, în cerc, pentru ca toată lumea să poată fotografia panorama spectaculoasă a centrului vechi, a portului, dar și a canalelor din Patrimoniul UNESCO ce se întind dincolo de ferestre.
Mai departe, urcând pe acoperiș, ajungi la spațiul de observare unde, într-o liniște deplină, așteaptă, printre altele, ”Over the edge”, un leagăn uriaș care, iată, ce surpriză, e destinat adulților, spre a-i balansa dincolo de marginea clădirii, la, să nu uităm, 100 de metri deasupra pământului, deasupra unui Amsterdam fremătând el însuși de adrenalină. Iar pentru asta mai trebuie să mai și plătești. Cinci euro. Ca mamă curajoasă de Prâslea și Amaliot ce mă aflu, mi-am luat inima-n dinți și m-am lăsat purtată încolo și încoace, încolo și încoace, încolo și încoace de-un leagăn ce m-a trezit din orice amorțeală în care aș fi putut să cad, cu trupul sau cu gândul. Și-a fost într-un mare fel.
Următoarea parte a zilei, destul de înnorată și friguroasă chiar și pentru trei straturi de haine, ne-a prins în NEMO, Muzeul de Științe al orașului. Împărțit pe cinci zone distincte – Elementa, Fenomena, Technium, Humania și Energetica –, muzeul se adresează nu numai celor mari, dar și celor mici, care pot învăța o mulțime de lucruri despre știință și tehnologie prin intermediul expozițiilor permanente, al experimentelor, dar și al atelierelor de tot felul. Am făcut baloane de săpun, ba chiar am stat în mijlocul unora, am pus mâna pe un meteorit descoperit în China, vechi de 4,6 miliarde de ani (!!!), am citit despre cum putem proteja planeta mai mult decât o facem deja, ne-am jucat, am asamblat, am dezasamblat, am citit, am ascultat, ne-am testat și păcălit simțurile, pentru ca, la final, să fim cu un pic mai deschiși la minte și mai deștepți. Iar pentru mulțimea de copii ce calcă pragul acestui muzeu, fără niciun dubiu, este absolut minunat.
De-aici, am pornit spre Browerij’t IJ, o berărie renumită pe care Gavroche nu o putea rata. Și bine am făcut că m-am lăsat purtată de vânt în această incursiune bahică, pentru că astfel am bifat, neașteptat, o moară de vânt, De Gooyer, care, ce să vezi, își duce frumușel zilele chiar lângă berărie, dar și Museumhaven, o colecție de nave în aer liber, cu intrare gratuită.
Ziua a treia – Cine-o mai pronunța vreodată, ca olandezii, Giethoorn
Această așa-zisă Veneție a Olandei, cum este supranumit Giethoorn, și pe bună dreptate, a fost singurul loc pe care îl aveam în minte încă dinainte de a porni la drum și pe care niciunul dintre noi nu-și închipuia că l-am putea rata. Nu știu de unde a pornit obsesia și nici măcar nu-mi amintesc când și cum am auzit de acest orășel. Cert e că am visat mult și bine la clipa când voi ajunge aici. Chiar și atunci când, aflând de planurile noastre mărețe, gazda ne-a explicat cum se pronunță numele cu adevărat, noi am repetat conștiincioși după ea, și am tot repetat, și ne-am lăsat bătuți în cele din urmă, iar eu, cu toată dragostea mea pentru limbi străine, nu îmi puteam închipui cum un oraș cu un nume atât de greu de pronunțat poate fi frumușel, nici măcar frumos.
După aproape 120 de kilometri și vreo oră și jumătate de mers cu mașina, am ajuns într-un mic Rai. Și când zic mic, apăi, chiar mic e, la cele 2000 și ceva de suflete care trăiesc aici, printre ape. Se pare că, cel puțin în partea veche a orașului, oamenii se folosesc în continuare de apă pentru a se deplasa, așa cum o făceau și în trecut, deși, după obiceiul locului, au fost construite piste pentru biciclete. Sau merg pe jos, folosindu-se de cele peste 150 de poduri.
Orașul este încântător, cu case pitorești, desprinse parcă din poveștile pentru copii, cu verde, mult verde, în toate nuanțele pe care omul și le poate imagina, cu ape ce-și fac loc, în tăcere, și se unduiesc încolo și încoace, fără oprire. Atâta doar, orașul nu este un muzeu, deși asta ți-ar putea fi bănuiala. Dimpotrivă, casele sunt proprietăți private, în care oameni, ca mine și ca tine, trăiesc în fiecare zi. Numai că traiul lor este ca într-o vitrină, căci mii de turiști îi importunează clipă de clipă cu prezența lor, cu ochii iscoditori și cu blițurile neobosite. Gândește-te, de pildă, că numa’ chinezii sunt atât de copleșiți de frumusețea acestui loc încât, anual, peste 150.000 dintre ei ajung aici. 150.000!
Deși, inițial, planul era ca, ocolind un pic, să trecem barajul Afsluitdijk, din Marea Nordului, o construcție uimitoare, și să ajungem la Muzeul Morilor de Vânt din Zaanse Schans, n-a fost să fie chiar așa, întrucât plimbarea prin Giethoorn s-a prelungit un pic. Ca atare, ne-am reconfigurat traseul și, făcând, totuși, ocolul, ne-am oprit în Amsterdam. Ca să-l vedem și noaptea, cum oricum aveam de gând.
Barajul este fabulos de-a dreptul, fiind inaugurat în anul 1932, după un maraton de mai bine de cinci ani, legând Den Oever, din provincia North Holland, de sătucul Zurich, din Friesland. Este lung de 32 de kilometri și lat de 90 de metri, având ca piesă de rezistență un monument, Vlieter, care marchează finalul lucrărilor și care, prin turnul său, oferă o priveliște cu care nu te întâlnești în fiecare zi. Sincer, nici vânturile care bat pe-aici nu sunt chiar unele obișnuite, așa că, după doar câteva poze, ne-am urcat înapoi în mașină și ne-am bucurat de drum la adăpost.
Călătoria celei de-a treia zile s-a încheiat la Amsterdam, în Cartierul Roșu, pe care l-am regăsit acum mult mai animat, mult mai gălăgios, mult mai vesel și chiar mai roșu decât la prima noastră întâlnire. Rar mi-a fost dat să văd atâta lume strânsă într-un singur loc, gonind în toate părțile, râzând cu hohot, pălăvrăgind în neștire, ba chiar râzând și cântând, de parcă ar fi fost cel mai frumos loc de pe pământ.
Ziua a patra – Rămâi cu bine, Amsterdam! Bruxelles, venim!
Înainte de a lăsa Olanda în urmă, am dat o fugă până la Muzeul Morilor de Vânt, din Zaanse Schans, aflat la numai 20 de kilometri de Amsterdam. Călătoria poate fi făcută foarte ușor și cu trenul, pe care îl poți lua din Gara Centrală, durează mai puțin de 20 de minute și are ca punct final orășelul Zaandijk, care se află la o aruncătură de băț de muzeu și care este la fel de pitoresc precum morile de vânt în sine.
Vizitarea acestora este gratuită, dar dacă vrei să afli mai multe despre morile de vânt, poți alege să faci și un tur al muzeului, acesta fiind 4,50 euro, sau chiar un tur al Muzeului Zaans, unde poți afla, printre altele, istoria biscuiților și a ciocolatei contra unei taxe de 12 euro. Noi ne-am mulțumit cu morile de vânt, căci, la urma urmei, pentru ele eram aici și, oricum, nici nu aveam atât de mult timp la dispoziție.
Încă o dată, și, culmea, nu pentru ultima oară, am simțit că am ajuns în Rai.
Sfârșitul zilei ne-a găsit la Bruxelles, oraș care se afla de mult timp pe lista cu priorități în materie de călătorit și care, deși ne-a întâmpinat cu soare și îngăduință, nu ne-a intrat la suflet așa cum poate, cine știe, ar merita și cum s-a întâmplat, de pildă, cu locul de poveste unde am fost cazați, preț de o noapte, înainte de zborul de întoarcere. Dar despre acesta din urmă, cu un alt prilej.
