Este o vară cum n-a mai fost și cum, probabil, nici nu va mai fi. O vară care ni se arată ca-ntotdeauna, luminoasă și zâmbitoare, dar care ne este interzisă. Iar acesta este jurnalul unei veri care ne găsește și pe noi cum n-am mai fost vreodată.
Au adormit în mai puțin de cinci minute. Așa se întâmplă mai mereu, căci pare că amândurora le place să se lase furați de somn, dar parcă acum, de când vara încălzește pământul greu încercat de sub noi, e și mai și. Se așază lângă mine, unul de-a dreapta, celălalt de-a stânga, se cocoață pe mine, după posibilități, cu câte-o mână ori un picior, mă roagă să îi scarpin, eu purced, căci nu am încotro, și, de-ar fi să fie dintre cei sforăitori, ar începe să șuiere după primul minut. Cum n-o fac, îmi văd de treabă, dintr-o inerție care îmi și place, și mă retrag abia după ce corpul îmi amorțește și simt furnicături.
Ce-i drept, și zilele ne sunt frumoase, pline și lungi, deși activitățile ne sunt restrânse mult din cauza virusului peste măsură de umblător și iubitor de oameni. Până acum, ne-am descurcat onorabil. Iar de ceva timp, de când Amaliotul a descoperit bucuria mersului pe role, pe care-l exersează zilnic oriunde poate, am ajuns de câteva ori deja într-un loc cu care ne întâlneam în anii trecuți poate o dată pe vară. Asta dacă nu cumva se întâmpla să ne ademenească în feluri nebănuite: cu mâncare care mai de care, cu înghețată artizanală sau cu Simona Halep, campioană după un Wimbledon fantastic.
Despre Piața Ovidiu vorbesc, din centrul vechi al orașului Constanța, piață care, după ani grei și zbuciumați, a suferit o binemeritată schimbare la față. Iar cel mai mare câștig este, de departe, faptul că nicio roată de mașină nu mai are voie să ajungă în zonă, fiind redată pietonilor. Așa că astăzi, după cum era de așteptat, piața este locul unde constănțeni și turiști deopotrivă se plimbă agale, în trecere spre portul turistic, se odihnesc pe băncile din fața Muzeului de Istorie Națională și Arheologie (pe care l-am vizitat de curând, cu picii, chiar înainte de instituirea stării de urgență, motiv pentru care ar trebui să îi și spunem povestea) ori – și aici vorbesc de copii – aleargă de colo colo pe role, trotinete, mașinuțe sau biciclete.
Și-atunci, iată cum, de două duminici încoace, după-amiezile ni le petrecem aici. De pe la patru și puțin, când soarele dogorește încă, ce-i drept, doar briza reușind să-l domolească nițel, până spre opt, când se aglomerează binișor, și-atunci preferăm să o luăm înapoi spre casă. Și aleargă picii până la epuizare – Amaliotul cu rotilele, iar de duminica asta cu rolele abia cumpărate, din banii ei buzunar pe care i-a strâns, dar mai ales păstrat cu grijă și chibzuință; Prâslea cu motorul – un vehicul pe două roți, albastru, ce-a depășit cu siguranță kilometrajul pentru care a fost făcut și care, în nu foarte îndelungata-i existență, i-a pricinuit vitezomanului nostru și o serie de accidentări. Aleargă de parcă numai astfel și-ar merita somnul cel bun și dulce. Aleargă de parcă ar vrea să rotească mai repede pământul, curioși să vadă cu ce-i așteaptă viitorul.
Iar noi, după cum ne e obiceiul, după ei. Îi pozăm și când fac un pas, și când se strâmbă, și când stau, îi filmăm la cerere – dacă până de curând doar Amaliotul, bun cunoscător al aplicațiilor și rețelelor sociale, deși nu folosește propriu-zis niciuna, ne punea să o filmăm pentru canalul de YouTube pe care l-a căpătat după insistențe fierbinți, dar unde postează foarte rar, iată că și Prâslea vrea ”poze cu cuvinte” – și, la rândul nostru, alergăm după ei. Care încotro.
Cum de câteva săptămâni Constanța se laudă, bătându-se mândră cu pumnul în piept, cu o roată panoramică, pe numele ei Tomis Eye – nume inspirat, probabil, de la mult mai cunoscuta ei rudă îndepărtată, London Eye –, nu s-a putut să nu îi aruncăm și ei o ocheadă, prilej cu care am (re)descoperit casele centrului vechi. Unele dărăpănate, cum le știam de-o veșnicie, altele restaurate, cu un bun gust pe care nu l-am crezut posibil, unele abandonate și așteptând eroul cu sau fără pelerină, dar cu bunăvoință și gânduri bune, altele locuite abuziv. Am revăzut Casa cu Lei, o casă bătrână, bătrână de tot, de 122 de ani, pe care o știe orice constănțean, Biserica Romano-Catolică Sf. Anton de Padova, de-o frumusețe tulburătoare, și pe dinăuntru, și pe dinafară, hotelul Intim, construit de asemenea la sfârșitul secolului al XIX-lea, căruia, zice-se, i-a călcat pragul cândva și Mihai Eminescu.
Ne-a plăcut mult și am o vagă impresie că nu ne vom opri deloc aici. Căci senzația cu care am rămas de fiecare dată este că există, totuși, speranță. Speranța că, într-o bună zi, locurile astea vor avea înfățișarea de odinioară. Iar noi toți vom avea parte de orașul pe care îl merităm.
