Căci au, știm bine, atâta nevoie să se ducă! Să fugă mâncând pământul, fără să se uite o secundă înapoi, unde-or vedea cu ochii și cu inima, să fie ce și cine și-or dori să fie și să se adune de pe unde s-or fi rătăcit, știind în fiecare clipă a aventurii lor că se vor întoarce numaidecât. Ăsta este și farmecul, la urma urmei, unei astfel de îndrăzneli: să dispari pentru un ceas ori poate două, pentru o zi sau poate trei, să te încarci cu ce-ți lipsește, ca mai apoi să te întorci. Și nu oricum, ci cu liniște pe dinăuntru, cu gândurile așezate, cu sufletul împăcat.
Sunt mame care își dau cu ruj pe buze, se cocoață pe cele mai înalte tocuri și fug la o cafea cu cea mai bună prietenă. Stau la taclale ore întregi și râd cu gura până la urechi.
Sunt mame care își dau cu ruj pe buze, își iau traista de in și se reped în piață, după fructe proaspete și un braț de bujori.
Sunt mame care nici nu se mai uită în oglindă, ci ies pe ușă fix cum sunt și se pierd pe străzi neumblate, clătindu-și privirile cu cerul de deasupra și pământul de sub tălpile lor.
Sunt mame care dau iama în magazinele de bricolaj în căutarea ghiveciului perfect pentru garofițele perfecte pe care și le-au dăruit într-una dintre zilele acelea, mai rare decât ar trebui, când simt că le merită cu prisosință.
Sunt mame care își iau inima în dinți și fac în sfârșit, după atâția ani, cursul acela la care au tot visat: de scriere creativă, de automachiaj, de design vestimentar sau de programare.
Sunt mame care îndrăznesc mai mult, pentru că au și cum. Își iau jumătatea de mână și se duc. Contează prea puțin meridianul, țara, continentul, dar contează timpul acela împreună. De regăsire a celuilalt.
Toate mamele au nevoie să se ducă. Din când în când. Pentru că, atunci când se întorc, zâmbetul lor este altfel. Zâmbetul lor este pace. Pace care nu se vede, dar care se simte.
…se duc … dincolo. Ce e dincolo? E camera – biblioteca, camera atelier de pictura, fosta camera a copilului. Acolo e locul unde gasesti zeci si sute de carti- calatorii spre alte lumi. Este camera cu cel mai de nuc parchet, unde statul pe podea este o incantare. Poti sta pe perna cu motive arabesti si „picta” ce vrei, cat si cum vrei. Tot aici, poti scrie povestile la care visezi cu ochii deschisi, de secole. Nu poti vorbi despre ele decat cu „pritenii” de care te despart continente (la propriu).Nici un risc nu te paste astfel! Uneori, Duminicile, aici poti asculta pericopele evanghelice din timpul Liturghiei si le poti deslusi talcul. Si muzicile de suflet, si muzicile de adanca meditatie. Un spatiu personal in care ceilalti din casa nu gasesc nimic interesant, fiindca magia e doar a mea.
Îmi place dincolo, la tine. Și-mi place liniștea de acolo. Nu știu de ce, dar așa îmi pare. Că e un dincolo cu pace.
Și eu am avut unul. Poate îl mai am și-ar trebui să îl șterg un pic de praf.
Nu știu să fac una, dar pot să o scriu: inimă. Inimă, Cătălina.
Vezi reteta de sters praful, Mariuca! Acum, la 60 + o gasesc foarte inteleapta si crede-ma, dupa un AVC inveti valoarea fiecarei secunde , cum trebuie ea traita cu bucurie. E curios si greu de crezut ca un eveniment interpretat ca negativ in cultura noastra, poate fi in fapt o binecuvantare deghizata, care te ajuta sa cresti. Sunt multe binecuvantari in viata noastra, trebuie doar sa le constientizam si sa fim recunoscatori pentru ele, caci ele vor continua sa se adune.
Dincolo al meu e ca un spatiu sacru, nevazut celorlati. Si daca nu-l ai fizic in spatele unei usi, cu siguranta il ai in inima ta. Invata sa cobori acolo si aprinde lumina, Mariuca!