Gavroche e omul cu distracția în casă. Are mereu glumele la el, ba, mai mult decât atât, îndrăznesc să zic că are și un soi de inspirație când vine vorba de umor. Potrivește vorbele într-un fel de-ți stă mintea-n loc, nu alta. Mi s-a întâmplat de multe ori să-l invidiez pentru câte o idee creață, într-atât încât să-mi doresc să fi gândit eu prima năzbâtia respectivă. Iar asta, zic eu, este o formă supremă de apreciere.
Dar tot Gavroche este și omul care scoate inima din om. O tăvălește prin negurile tuturor fricilor, neputințelor și tristeților și-apoi are pretenția să ți-o pui înapoi în piept și să râzi. Se pricepe ca nimeni altul la sperieturi și la stârnit lacrimi. De fapt, nu lacrimi, ci plâns. În hohote. Și-i merge de minune cu mine, căci sunt cu plânsul la colțul ochiului mereu, dar și cu Amaliotul, căci pare că m-a moștenit. Plângem amândouă de zici că se sfârșește lumea, nu alta.
Când îl aud spunând, rânjind, de cele mai multe ori, ”Ana, ce zici, o facem pe mami să plângă?” sau chiar ”Vrei să te fac să plângi?”, ori evacuez zona, ori mă țin tare. Căci nu am cale de mijloc. Și-am auzit vorbele astea chiar de curând, într-o seară, pe când stăteam toți în bucătărie, fiecare cu diverse treburi. Unele mai puțin treburi decât celelalte, dar asta nu interesează pe nimeni. Eu eram în vizor. Le-am spus că poate să spună oricine orice, că nu ar avea cum să mă facă să plâng. Nu știu, eram eu într-o stare de simțeam că sunt de gheață. Practic, n-aveam chef de nimic, cu atât mai puțin de smiorcăit.
Se șușotește un pic pe la spatele meu, se zâmbește, că parcă brusc nimănui nu-i mai vine să râdă, eu, preocupată de gătitul meu (nu-mi amintesc ce făceam, dar știu sigur că eram singura cu treabă pe bune în zonă), intuiesc subiectul (bunicul meu), singurul care mă stârnește instantaneu, zâmbesc la rândul meu, doar că disprețuitor, căci cred sincer că nici măcar asta nu m-ar face să plâng, și aud:
– Cum ar fi fost dacă bunicul tău i-ar fi cunoscut pe copii?
Sau să fi fost:
– Cum ar fi fost dacă bunicul tău ne-ar fi cunoscut?
Habar nu am cine a vorbit. Dacă Gavroche, dacă Amaliotul. Habar nu am dacă fix astea au fost cuvintele. Ce știu este că, întorcându-mă, Gavroche lăcrima și el. Ei bine, nu știu dacă întrebarea a fost de vină ori poate lacrimile inamicului, dar nu m-am putut abține. Pentru că dorul meu veșnic este una. La fel și regretele mele legate de perioada de dinainte de a se duce. Dar nu m-am întrebat niciodată cum ar fi fost dacă. Pentru că nu are sens. Și, înțeleg acum, pentru că nici nu pot – nici măcar să mă gândesc, darămite să răspund.
L-am iubit ca pe nimeni altcineva. Pe pici îi iubesc ca pe nimeni altcineva. Sunt niște iubiri uriașe, nelumești, care nu se compară una cu cealaltă, dar care, întâlnindu-se, s-ar fi contopit. Și-ar fi ieșit un univers de iubire din ele. Cumva, universul ăla există, doar că eu nu am avut ocazia să îl trăiesc așa cum aș fi vrut.
Ieri, 22 septembrie, a fost o zi pe care n-o pot urî doar pentru că nu urăsc nimic și pe nimeni. Dar dacă aș fi urât, ziua asta ar fi fost cap de listă. Într-un 22 septembrie de-acum niște ani, o grămadă deja, o iubire nu mai are destinatar. Mă rog, în carne și oase, dacă accept lucruri pe care de-atunci nu prea le mai accept. Ieri, 22 septembrie, m-a bântuit întrebarea lui Gavroche. Oare cum ar fi fost dacă ăștia trei oameni, bucăți rupte din sufletul meu, s-ar fi întâlnit?