Plajele din Grecia nu se compară cu nimic. Cu nimic din ce am văzut eu până acum, căci, neschimbând continentul încă, sunt convinsă că am de descoperit o mulțime de alte locuri care să mă lase cu gura căscată și sufletul plin. Fie vorba între noi, nici nu am nevoie de mult ca lucrul ăsta să se întâmple, dar chiar și-așa, ce-i al lor e-al lor. Al plajelor grecești. Plaje una și una: cu golfuri ascunse printre stânci, cu o culoare a apei pe care e dificil să o reproduci cu pensula sau în cuvinte, cu mirosul de măslini care se confundă în mintea mea cu țara asta atât de frumoasă.
Și pentru că vreau să mi le amintesc peste ani, pe fiecare în parte și pe toate laolaltă, le-am adunat într-o listă ce recreează micul nostru maraton din vacanța petrecută la sfârșit de august în Zakynthos. O listă a plajelor pe care le-am testat împreună cu copiii, chiar dacă unele dintre ele nu sunt chiar recomandate celor mici. Cine știe, poate va fi și altcuiva de folos, nu numai mie, întru aducere-aminte.
Xigia Sulfur Beach
La pomul lăudat, să nu te duci cu sacul. Au și vorbele astea de duh rostul și adevărul lor, dar cine să le ia în seamă? Când am văzut primele fotografii cu plaja asta, mi-a stat inima. Seamănă izbitor cu alte plaje pe care le-am văzut, le-am iubit, iar apoi le-am așezat într-un sertar unde nu intră chiar orice și oricine și de unde le-ar fi foarte greu să mai iasă.
Cică ar fi trei, noi am ajuns la cea mai din nord. Plaja este extraordinar de frumoasă, înconjurată cum e ea de niște pereți stâncoși înalți. Dar este și mică, și populară. Ceea ce o transformă în loc de pelerinaj – vii, te strecori, ferești șezlongurile și cearșafurile, te așezi, faci o baie și pleci. Noi, cel puțin, cred că am stat aici vreo oră. Cu tot cu umflat colac, aripioare, bălăcit și cocoțat pe-o stâncă.
Ține minte:
- Dacă nu le prea ai cu mișcarea, de coborât, ai să cobori ușor. Practic, dacă îți dai voie, poți să te și rostogolești până pe plajă. Dar ca să urci înapoi la parcare, Dumnezeu și toți sfinții cu mila. Nu știu alții cum sunt, dar eu am ajuns la capăt cu limba de-un cot și-un puls ce probabil se-apropia de 200.
- Cu sensibilități la purtător sau nu, ar fi bine să te echipezi cu încălțări speciale, căci plaja este acoperită de pietre, pietroaie și pietricele. Pentru toate gusturile.
- Dacă ai un miros fin, ai să simți din timp că ceva nu este în regulă. Sau în fine, altfel. Apa conține o cantitate considerabilă de sulf provenit de la un izvor din apropiere, iar asta o face extrem de căutată de către turiștii cu diverse afecțiuni. În ciuda mirosului.
- Asigură-te că atunci când ajungi pe plajă și maximum o oră după, pentru că doar atât ai putea rezista în aglomerația de aici, nu ai nevoie la toaletă. Nu există așa ceva în zonă, așa că ori te ții, ori nu ai nicio nevoie.
Alykanas Beach
Ca să putem să spunem că am făcut totuși plajă în prima noastră zi în Zakynthos, am zis să mai bifăm ceva de pe listă. Așa că am ales, după îndelungi dezbateri, Pelagaki Beach. Am urmat indicatoarele, dar am ajuns într-un loc care părea să nu ducă nicăieri bun, așa că am mers mai departe, tot în direcția noastră, către Alykanas. Spre marea bucurie a copiilor, care voiau nisip. Și nisip au primit. În păr, în ochi, în urechi și-n toate locurile unde te-ai aștepta sau nu prea să găsești așa ceva. Căci a fost un vânt de te lua pe sus. La propriu. Și-l lua și pe nisip – de altfel extrem de fin, cum nu știu să mai fi văzut vreodată undeva.
Ține minte:
- Zice-se că e o plajă populară. Noi credem pe cuvânt că e, dar, având ca reper mult mai celebra plajă sulfuroasă, aici ni s-a părut minunat. Sigur, plaja este și mult mai întinsă, iar vremea nu a ținut cu turistul de rând, așa că se prea poate ca în condiții normale să fi fost mult mai aglomerată.
- Intrarea în apă este lină, așa că se pot aventura aici și cei cu copii. Nemaipunând la socoteală faptul că, având un așa nisip, dacă cei mici nu sunt fani bălăceală, își pot exersa imaginația în înălțarea de castele.
Makris Gialos Beach
O altă plajă pe care o vom ține minte. Aici ne-am luat un răgaz suficient pentru a simți cu adevărat și bălăceala, și soarele, și adierea. Dar, ca toate celelalte plaje, și asta a fost aglomerată. Cum eram deja obișnuiți cu asta, nu ne-a mai păsat chiar atât de mult și am răbdat.
Ține minte:
- Și aici sunt pietre de toate mărimile, așa că nu uita încălțările potrivite acasă.
- Apa este destul de adâncă, motiv pentru care n-ar trebui să-i scapi din ochi pe cei mici. Sunt mulți care, de altfel, nici nu recomandă astfel de plaje celor cu copii, dar dacă totuși te încumeți, un plus de atenție nu strică.
Porto Vromi Beach
Despre plaja Porto Vromi am putea și n-am putea povesti în cunoștință de cauză. Asta pentru că am ajuns la ambele, dar nu am stat efectiv pe niciuna. Sunt două plaje, apropiate una de cealaltă, dar la care se ajunge pe două trasee diferite, distanța efectivă între ele, de parcurs de altfel cu mașina, fiind de vreo 15 kilometri. La una dintre ele am ajuns în căutare de informații despre faimoasele excursii la Navagio, după ce ne satisfăcuserăm deja pofta de bălăceală la Makris Gialos, iar la cealaltă în ziua când am și făcut excursia. Le-am văzut de la distanță, le-am admirat, dar cam atât.
Dar dacă e ceva ce mi-a rămas în suflet în legătură cu Porto Vromi, ei bine, acesta a fost drumul spre și dinspre cele două plaje – lung și abrupt. Cu priveliști de sus, foarte sus asupra mării, cu senzație de teamă amestecată cu multă adrenalină, cu hău verde, dar și cu sate pitorești, precum Maries sau Exo Chora, unde timpul părea să stea în loc. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult.
Porto Zoro Beach
Am încercat și partea de sud a insulei, adică mai la sud de portul Zakynthos, și am ajuns la Porto Zoro. Deși promovată ca o plajă liniștită, perfectă pentru cei ce nu vor să dea din coate pentru un loc pe nisip, noi am găsit-o teribil de aglomerată. Într-atât încât am mers din parcare de-a lungul întregii plaje, până la capătul ei, acolo unde se afla și singura zonă pentru cearșafuri. Până aici, șezlonguri peste șezlonguri, de nu aveai cum să treci printre ele. Ne-am retras cum am știut mai bine și a fost perfect, căci în partea aceasta răsar din mare niște formațiuni de piatră (stânci de diferite mărimi), numa’ bune pentru niște fotografii una și una.
Ține minte:
- Dacă vrei liniște, s-ar putea să nu fie chiar ce trebuie din două motive: 1) puhoiul de lume și 2) barurile ce străjuiesc plaja, de unde răsună muzica la un volum cât să o auzi și din apă. Pe noi nu ne-a deranjat, dar nici nu am căutat liniște cu tot dinadinsul.
- Intrarea în apă este destul de lină, așa că picii se pot scufunda în voie. În cazul nostru, de pildă, doar unul dintre ei îndrăznește, și anume Amaliotul, care ar sta mai degrabă sub apă decât deasupra, spre deosebire de Prâslea, pentru care e mai mult decât suficient să își ude podoaba capilară, ceea ce oricum e o performanță în sine.
Navagio
Despre Navagio auzi o mulțime de povești nu doar atunci când ajungi în sfârșit pe insulă, fiind probabil printre cele mai cunoscute obiective, musai de vizitat, ci și înainte, când îți faci documentarea. Din acest motiv, e imposibil să nu știi ce te așteaptă acolo: o plajă superbă, înconjurată de stânci calcaroase foarte înalte, de-un crem perfect, ce nu permit accesul pietonal pe plajă, cu un nisip de-o culoare aidoma și o apă de-un albastru-Navagio. Și cu o epavă, desigur, căci și ea face parte din farmecul acestui loc. Despre epavă, MV Panayiotis pe numele ei, am citit mai multe legende, care mai de care, dar ce e comun la ele este că ar fi naufragiat la începutul anilor ’80 (sunt voci care plasează evenimentul niște ani mai târziu) și că ar fi fost o navă de contrabandiști. Ce nu se știe exact este ce fel de mărfuri transporta și nici condițiile exacte în care a ajuns în golf. Astăzi, însă, are o mai mică importanță și, la drept vorbind, parcă îi și sporește farmecul.
Noi am ajuns aici în cadrul unei excursii organizate, care a durat în jur de trei ore și a costat cam așa: 20 de euro de adult și 10 euro de copil. Destinația a fost plaja Navagio, iar la întoarcere căpitanul bărcii a făcut mai multe opriri, apropiind-se periculos de mult, aș zice eu, mai fricoasă din fire, de stânci. În plus, ultimul popas a fost într-un golf unde am avut și ocazia să înotăm. Mă rog, unii dintre noi, iar Amaliotul nu a făcut excepție.
Ține minte:
- Plaja este exact ca o vedere, ca în fotografiile ce circulă pe internet, ca-n cele mai frumoase visuri. Și-ar fi perfectă dacă nu te-ai împinge cu sute de turiști. Și nu exagerez. Sute. Căci acostează aici enorm de multe bărci zilnic și destul de multe simultan. Noi, de pildă, am avut norocul să facă valuri fix când am ajuns pe plajă un ditamai vaporul, cât toate celelalte 15 ambarcațiuni ce își așteptau deja turiștii.
- Timpul de ședere este limitat, se înțelege cu ușurință și de ce. Noi am avut cam o oră la dispoziție să ne facem damblaua. Adică o baie scurtă, super scurtă, căci copiii se tot speriau de cât ori o barcă se apropia de țărm, și poze cu epava. De fapt, poze cu epava și mulțimea de alți turiști, căci nu prea aveai cum să faci în așa fel încât să pară că ești doar tu pe-acolo.
- Există o zonă delimitată din cauza riscului de prăbușire a stâncilor, așa că ar fi bine să nu te avânți mai mult decât este cazul. Asta nu înseamnă că nu sunt oameni care o fac. Sunt, și chiar destui.
- În principiu, nu ar fi nevoie de încălțări speciale, deși sunt zone care ar putea crea disconfort, nisipul fiind amestecat cu pietre.
Ca un ultim detaliu care a făcut deliciul celor mici, dar mai ales lui Prâslea, Peștera lui Poseidon. Practic, de când am urcat și până am coborât de pe barcă a întrebat încontinuu când ajungem la peșteră. Curiozitatea i-a fost atât de mare încât tot drumul a stat cu ochii pe stânci și a analizat fiecare mică peșteră în parte, în speranța că îl va descoperi la un moment dat pe Poseidon. Și a făcut-o, doar că abia spre sfârșitul excursiei, căci faimoasa peșteră se află foarte aproape de micul port de unde se pleacă pe mare.
Am scris mult, foarte mult. Pentru că mi-a și plăcut mult, foarte mult. Fiecare plajă, fiecare zâmbet al copiilor, fiecare bălăceală, fiecare colț descoperit m-au făcut să visez cu ochii deschiși la niște vremuri, dintr-un viitor nu foarte îndepărtat, în care m-aș putea retrage aici. Nu neapărat în Zakynthos. Oriunde în Grecia. Pentru că are țara asta ceva ce mă face să zâmbesc continuu. Iar ăsta e un lucru rar.
