Vacanță în Zakynthos – Cel mai frumos sat din lume: Ano Pedina

V

Am spus de nenumărate ori până acum că, dacă ar fi să îmi fac vreodată curaj să trăiesc într-o altă țară, Grecia ar fi locul acela. Acolo m-aș retrage. Și dacă până nu demult îmi imaginam că aș alege o insulă, după vacanța în Zakynthos știu sigur că Ano Pedina ar fi o variantă de luat în calcul. Aș zice, dacă n-aș fi romantico-siropoasă, că este orășelul visurilor mele. Dar sunt, așa că nu doar că o spun, dar o și strig în gura mare. Ano Pedina este orășelul visurilor mele. Sper că s-a auzit.

Cel mai frumos lucru în ce îl privește este că am ajuns aici dintr-o întâmplare, încercând să evităm veșnicul Salonic-de-o-noapte, pe care l-am vizitat, de altfel, pentru a nu știu câta oară, în drum spre Zakynthos. Practic, hazardul și-a făcut treaba cum se cuvine, iar noi am ajuns să îl descoperim. Practic, povestea care îl cuprinde este cu atât mai simpatică cu cât nici nu știam că există. Iar acum, că îl localizez imediat pe hartă, visez la el.

Grecia este mai mult decât insulele ei celebre și toate celelalte câteva mii mai puțin cunoscute turiștilor, decât plajele ascunse printre stânci, decât apa de-un albastru-ireal. Acum o știm și noi. Grecia este și munte. De fapt, săpând un pic mai mult, aflu că Grecia este de fapt o țară a munților și dealurilor, cu o proporție covârșitoare din suprafața ei acoperită de altitudini mari. Aproximativ 80%.

Grecia, de-aici înainte, va fi pentru mine Ano Pedina. Un sat din regiunea Zagori, ridicat pe versanții vestici ai Muntelui Tymfi, parte a munților Pindului, la o altitudine de 900 și ceva de metri. Un sat ale cărui case seamănă toate între ele, fiind construite din piatră. Și nu oricum, ci în întregime, de la bază și până la acoperiș, în stilul întregii zone. De altfel, același tip de lespezi, dar de diferite dimensiuni, se regăsește și în ulițele satului, în defavoarea asfaltului – există și acesta, cel puțin pe strada principală, ca mărturie a vremurilor pe care le trăim. Un sat unde îți auzi gândurile lovindu-se unele de celelalte și bătăile leneșe ale inimii. Căci îți cam vine să lenevești în Ano Pedina, în liniștea tulburătoare de dincolo de munți, deși ai vrea să o iei și la pas, în susul și în josul ulițelor, și să ți-l întipărești în minte pentru totdeauna.

Cea mai frumoasă cazare din lume

Deocamdată, desigur. Și în condițiile în care nu am căutat niciodată vreun anume tip de cazare, deși sunt câteva condiții la care nu renunț nici în ruptul capului – indiferent unde călătorim și cu cine. Chiar și așa, s-au adunat în timp câteva destinații unde am avut parte de cazări memorabile. Iar în Ano Pedina nu doar că nu am dat greș, ci ne-am și bucurat de o cazare care a sărit brusc în fruntea clasamentului nostru.

Se numește Oreste’s House și este o casă tradițională pitorească, a cărei arhitectură a fost păstrată cu multă grijă, până la șemineurile originale, detaliu prezent în cinci dintre cele șapte camere disponibile. Am fost suficient de norocoși cât să nimerim și noi într-o astfel de cameră, chiar dacă nu a fost într-atât de frig încât să-l folosim.

Privind acum în urmă, nu pot să zic decât că ne-a plăcut enorm. De la camerele cu șemineu și mult lemn, la curtea interioară absolut superbă, la micul dejun sau interacțiunea cu gazdele noastre.

Sotiria, taverna de familie cu mâncare de te lingi pe degete

Absolut totul a recomandat Sotiria: gazda noastră, recenziile de pe TripAdvisor, nota foarte bună de pe Google și comentariile la superlativ ale celor ce i-au trecut pragul. Așa că ne-am conformat. Și bine am făcut, căci am mâncat aici cum rareori mi se întâmplă să mănânc (îl exclud aici pe Gavroche, pentru că el are o cu totul altă relație cu mâncarea, dar îi exclud și pe copii, care nu au nicio relație cu mâncarea): amestecat. Practic, nu cred să fi rămas ceva pe masă negustat, iar pentru mine asta vine doar cu titlu de excepție. De la roșia mea umplută și porția generoasă de orez (de fapt, cred că a fost în farfurie și o jumătate de ardei umplut), la mielul la cuptor, la pieptul de pui al copiilor și la cartofii cu care au venit cărnurile însoțite. Numai vinul a rămas nedegustat, dar nu și în carafă/sticlă, căci a avut cine să se ocupe de el.

A fost una dintre cele mai autentice taverne pe care le-am încercat în Grecia și nu ne pare deloc rău că, de data aceasta, am îndrăznit ca la pomul lăudat să ne ducem cu sacul. Nu numai că ne-am dus, dar l-am și umplut.

Pădurea de piatră și Oxia

Nu am stat decât o noapte în Ano Pedina, în drumul nostru spre casă, dar, dacă am fi știut ce ne așteaptă aici, cu siguranță am fi plusat cu cel puțin încă una. Cu atât mai mult cu cât, am descoperit ulterior, zona are destul de multe de oferit. Noi am pus pe listă doar Oxia, obiectiv despre care ne-a povestit un pic gazda și pe care ne sugera să nu îl ratăm, fiind o belvedere spectaculoasă care dezvăluie o minune neașteptată a Greciei: canionul Vikos.

Despre acest canion nu am știut nimic anterior, dar am aflat că este unul de Cartea Recordurilor, cu niște cifre impresionante care vorbesc despre el: 900 de metri adâncime (sunt surse care spun că ar avea chiar 1.000 de metri), 1.100 de metri de la o margine la alta, la partea superioară, și 12 kilometri lungime. Nu am știut la momentul acela toate aceste detalii, dar le-am simțit în fiecare celulă, cu fiecare pas pe care l-am făcut dinspre parcare spre Oxia – practic, drumul se înfundă la un moment dat și se continuă cu o potecă pietruită de care nu ar trebui să vă temeți, oricât de puțină condiție fizică ați avea și chiar dacă sunteți însoțiți de copii. Atâta numai, dată fiind geografia acestui loc – pereți de stâncă abrupți, ce dau către hăul descris ceva mai sus -, se recomandă surplus de atenție. Mai ales când sunt și pici la purtător.

Până să ajungem însă la canion, am mai făcut un popas, la sugestia lui Gavroche, care găsise pe hartă așa-numita Pădure de Piatră. Sau Stone Forest. Adică niște formațiuni uriașe din piatră ce aduc, mai mult sau mai puțin, cu niște copaci. Sigur, dacă vrei să-i vezi astfel. Dacă nu, îți poți închipui orice, dar denumirea lor oficială asta rămâne. Am tras pe dreapta, ne-am cocoțat cât și pe unde s-a putut, am urmat o potecă preț de câteva minute, am făcut niște turnulețe din pietre, ne-am prostit în câteva fotografii și pe-aici ne-a fost drumul. Respectiv afară din Grecia. Căci odată cu Ano Pedina, am lăsat în urmă și insula Zakynthos, și munții Pindului, și Salonic și-am oprit tocmai în Kardzhali, Bulgaria. Despre care nu am povești, căci nici nu am văzut mai nimic din el, în afara unui restaurant, dar nici nu i-aș fi acordat vreo șansă după cea mai frumoasă zi la cea mai frumoasă cazare din cel mai frumos sat grecesc. Ano Pedina.

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.