Aceasta este o poveste despre jumătatea de oră petrecută, în sfârșit, în Poiana Basmelor din Ovidiu. Un loc simpatic, pe care-l urmărim de mult, și unde, poate, vom reveni cândva.
– Vrei să-ți zic ceva? Ieri m-am simțit ca-n starea de urgență.
Asta mi-a zis Amaliotul duminică dimineață, după o sâmbătă leneșă, în care nu am ieșit din casă din varii motive. Pe de-o parte, aveam o restanță pe care n-am mai putut-o ignora la curățenie, pe de alta, se cam adunase ceva oboseală după vacanța la Londra, care a fost, ca toate vacanțele cu copiii, dar și ca toate vacanțele într-un oraș mare, foarte mare, epuizantă. Colac peste pupăză, nici vremea nu a fost grozavă, cu vântul puternic și norii negri care n-au lăsat nicio șansă soarelui.
Pentru mine n-a fost chiar așa, ca-n starea de urgență, căci mie îmi plac mult zilele de felul acesta. Mai scot de la naftalină lucruri pe care ne încăpățânăm să le păstrăm, deși nu le folosim cu anii, mai gătesc ceva, mai stăm la povești cu copiii, mai citesc trei rânduri dintr-o carte. Sigur, îmi plac, dar să se întâmple rar. Fix atunci când trebuie. Așa că eu m-am bucurat și simt că am și folosit-o cu rost.
Duminică, însă, m-am trezit cu o mare nevoie. De a ieși din casă, de a respira alt aer, de a vedea alți oameni, de a face ceva, altceva. Nu curățenie. Deși aș mai fi avut, dar când nu am? Curățenia pare să fie, într-o casă cu doi copii, dar nu numai, una dintre activitățile care nu se termină niciodată.
După îndelungi tratative, am ajuns la Ovidiu. Citise Gavroche că s-a deschis de curând Castrul Roman din oraș, cu mare tam-tam, și că merită vizitat. Am ajuns, ne-am agățat un pic de gard, am făcut două poze, de după gard, și am plecat. Situl arheologic a fost întâi inaugurat, dar nu și deschis publicului. Abia de luni, 10 iulie, cică ar putea fi și vizitat. Iaca, noi am ajuns cu o zi mai devreme.
Dacă sit arheologic n-a fost, Poiana Basmelor a fost
Noroc că nu ne-am dus până la Ovidiu doar pentru asta. Am zis că dacă tot batem drumul, să mai dăm o șansă unui loc deschis și el recent, acum un an. Poiana Basmelor, pe numele lui. Asta pentru că am încercat și anul trecut, chiar la deschidere, dar ne-am lăsat păgubași. Era aglomerat, strălucea un soare pe cer de efectiv ardea totul pe pământ, iar tărâmul acela, oricât de simpatic ni s-ar fi părut, nu oferea la momentul respectiv niciun loc cu umbră, unde să-ți tragi sufletul. Așa că am zis pas, de la mic la mare.
I-am urmărit pe Facebook și știu că s-au străduit. Au făcut petreceri tematice, au adus invitați de seamă, personaje de poveste, dar nu numai, au pregătit tot felul de ateliere, pentru pici de toate vârstele. Numai că, până anul ăsta, nu s-a nimerit să ajungem, cu toată bunăvoința.
Iar anul ăsta, ca anul trecut, căldură mare. Mare de tot. Peste 30 de grade. Norocul cu vântul, care nu numai că a bătut, ci a bătut cu putere și a mai ”răcorit” un pic situația. Căci umbră, din păcate, în continuare nu prea e. Spre deosebire de anul trecut, ce-i drept, există o zonă amenajată unde se poate sta la umbră, chiar la masă, dar locul de joacă, tot sub cerul liber. Direct sub razele soarelui. Amaliotul, de pildă, rea de căldură, fix din motivul acesta a refuzat să intre. Prâslea, în schimb, înnebunit după joc și joacă, după cum am tot spus-o, nici gând. A vrut să intre și să încerce. Ceea ce a și făcut.
Și i-a și plăcut. I-au plăcut toate căsuțele și n-am ratat niciuna, i-au plăcut leagănele, i-au plăcut toboganele, i-au plăcut ciupercuțele, i-a plăcut melcul gigant, i-au plăcut și aripile de fluture, și pianul. Mie, în plus, faptul că, fiind în miezul zilei, nu a fost deloc aglomerat. Nu cred să fi fost, cu Prâslea cu tot, mai mult de șapte-opt copii cât am stat noi acolo. Ceea ce a fost perfect, pentru că fiecare dintre pici a putut să se bucure în voie de orice i-a poftit inima.
Vreo jumătate de oră a durat distracția noastră. Puțin, e adevărat, dar neajunsurile invocate de Prâslea, căldura și lipsa unui partener de joacă, au fost de necombătut. Astfel că, dacă aude cineva, și sper să audă, niște copaci ar fi mană cerească. Nu numai că ar face locul și mai frumos decât este acum, dar ar aduce și umbra cea de toate zilele. Iar asta nu doar că ar mai fi adus un client poienii, pe Amaliot, dar ar fi rezolvat și cea de-a doua problemă a lui Prâslea, legată de partenerul lipsă.
Una peste alta, ne bucurăm mult că Poiana Basmelor există. Pentru că, în viața copiilor, dar și a noastră, a oamenilor mari, nu pot exista niciodată suficiente poieni și cu atât mai puțin suficiente basme.
