A fost odată ca niciodată o vacanță la Londra, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit. O vacanță de patru zile pline, cu aglomerație ca-n perioada sărbătorilor de iarnă, cu bucurie și uimire, cu un concert K-pop pe care acum un an mintea mea nu l-ar fi încăput, cu nervi întinși la maximum, cu doi copii purtându-se ca doi copii și, uneori, destul de des, ca niște cimpanzei. Motiv pentru care, aceste zile vor rămâne în memoria colectivă, dar mai ales a mea, drept preaminunata ”vacanță la Londra cu cimpanzeii mei”.
Ideea nu îmi aparține, din păcate. Mă rog, ideea originală, de la care a plecat acest titlu. În chiar ultima zi petrecută în patru în capitala Angliei, în drum spre locul unde ne-am lăsat bagajele preț de câteva ore pentru o ultimă hoinăreală prin oraș, am zărit în vitrina unei librării o copertă. Din cele câteva zeci de cărți, fix asta mi-a atras atenția. ”Ma vie avec les chimpanzés”. M-am regăsit întru totul în astea cinci cuvinte și am simțit că nu aș putea descrie altfel vacanța ce urma să se încheie. Nu știu dacă din povestea mea va reieși treaba asta, căci la final, întotdeauna, fără excepție, rămân cu tot ce-i mai bun și mai frumos, iar restul, nu că se șterge, dar se estompează semnificativ. De am impresia, și asta dau și mai departe, că au fost niște zile perfecte. Cumva, într-un fel greu de explicat și de înțeles, nici măcar nu mint.
De ce Londra?
Au fost ani în care Gavroche s-a opus vehement ideii de a face o călătorie la Londra. Nu știu exact ce nu-i plăcea anterior, dar știu exact ce nu-i place acum, după ce a și fost. Și chiar înțeleg, fiindcă, deși sunt la a doua încercare, sufletul meu e parcă împărțit: sunt atât de multe motive pentru care poți iubi Londra, dar la fel de multe, dacă nu chiar mai multe, care te pot face s-o urăști. Eu prefer, desigur, prima variantă, cu iubitul, căci aia face bine și sus, la mansardă, și ceva mai jos, unde se simt niște bătăi în piept.
Totuși, cu toată împotrivirea sa, Gavroche a spus da. Nu mie, nu Londrei, nu aventurii, nu curiozității. Ci Amaliotului. Singurul om din acest univers care-l poate duce unde nici cu gândul nu gândește. Iar ceea ce a mânat Amaliotul în luptă a fost un concert. Un concert K-pop. Un concert Black Pink. Pentru cei ce nu știu, și nu vă faceți griji, e firesc să nu știți, mai ales dacă nu-s pișcoței în jur, este o abreviere de la Korean Pop (chiar Korean popular music), care a trecut în ultimii ani de la a fi un gen muzical ce își are originile în Coreea de Sud într-o adevărată cultură de masă, care atrage în jurul ei adolescenți din toate colțurile lumii. Needless to say, cum ar zice englezu’, Amaliotul visează să devină star K-pop. Ceea ce-i o treabă complicată, dar despre asta, într-un episod următor. Sau nu.
Rezumând, Amaliotul a visat, Amaliotul a îndrăznit, Amaliotul a primit. Concert Black Pink și nu așa, oricum, nu așa, oriunde, ci în Hyde Park. Faimosul parc. Din buricul târgului, târg, la rândul lui, din buricul pământului. Iar eu am mulțumit cerului. Căci așa se face când primești, mai ales fără să ceri.
Detalii organizatorice
N-am să vorbesc prea mult despre ce am făcut, cum și de ce, pentru că, mi se pare mie, detaliile legate de transport și cazare sunt pur subiective. Nu mai zic că-s și conjuncturale. Ca de pildă, cât am căutat o variantă de zbor, și am căutat ceva, prețul biletelor pentru patru persoane (doi adulți și doi copii plătitori de bilet întreg) a depășit de fiecare dată (inclusiv la low cost) 2.500 de lei. Asta în condițiile în care planul era să călătorim cu câte un bagaj de mână fiecare. Cum aventura avea să se petreacă la sfârșit de iunie, început de iulie, deci știam sigur că este posibil. Mai ales că am ajuns oricum, de mulți ani deja, la performanța de a ne descurca de minune așa: fără bagaj de cală. Ceea ce reduce mult și din stres, și din oboseală.
Ei, cu toate astea, am reușit ceva ce nu ne închipuiam că poate fi posibil. Am găsit oferta ofertelor. Patru bilete, la Wizz Air, cu un discount aplicat, ce-i drept, fiind membri ai unui club, la aproximativ 1.300 de lei. Un chilipir, vă zic. Târziu, mult mai târziu, am înțeles și de ce. În preajma încoronării regelui Charles al III-lea, au circulat pe ici, pe colo niște oferte pentru Marea Britanie. Iar noi am fost printre norocoșii care au aflat despre una dintre ele. Numai că, și aici intervin aspectele subiective sau conjuncturale, încoronarea nu are loc în fiecare zi, după cum nici turiștii nu sunt toți la fel, iar unii nu ar zbura nici plătiți cu o companie aeriană low cost. Ceea ce nu este cazul nostru.
În ce privește cazarea, aici a fost o altă epopee. Am pornit la căutări cu temele făcute. Știam că Londra este un oraș scump de când lumea și pământul, dar cu atât mai scump de când cu faimosul Brexit, știam că vom face o gaură în buget când vom achita șederea de patru nopți, de numai patru nopți, și mai știam și care sunt exact cerințele noastre, ca familie, de la care nu vom face rabat. Și care, firește, diferă de ale altor familii.
Am căutat și pe Booking, și pe Airbnb, am ajuns chiar să explorez niște motoare de căutare pe care le-am evitat până acum, dar concluzia a fost aceeași: trebuie să fii dispus să scoți din buzunar o sumă frumușică pentru acest oraș. Pentru că Londra îți oferă, dar tot Londra îți și ia. Varianta câștigătoare a fost Holiday Inn Express London – ExCel, un hotel nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar care ne-a găzduit fix așa cum ne-am dorit. Contra unei sume decente (zic decentă comparativ cu piața londoneză), în condiții de curățenie și liniște, în apropierea unei stații de ceva, orice. Iar stația a fost de DLR (Docklands Light Railway), care ne-a zgâlțâit în fiecare zi, și la dus, și la întors, și care, am aflat la fața locului, tocmai pentru că ne stârnise interesul, circulă fără vatman, fiind un metrou ușor automatizat. Iar asta, vă zic, a fost surpriza surprizelor pentru cei doi pici, care nu-și puteau stăpâni onomatopeele ori de câte ori venea vorba despre metroul fără șofer.
Cum spuneam, după multe căutări și tot atâtea discuții, am reușit să găsim combinația perfectă. Știu sigur că se putea și mai bine. Mai știu și că ne-ar fi plăcut mult mai mult o cazare specific britanică. Ori că am fi putut nimeri un mic dejun ceva mai pe gustul nostru. Dar acum, odată încheiată această vacanță la Londra, mă declar mulțumită. Și-aș lua-o de la capăt oricând.
