S-a întors pișcotul mare acasă și simt că sunt în sfârșit întreagă. Simt că m-am recompus ca după o luptă aprigă, dintre cele pe care ți-e dat să le duci doar de câteva ori în viața de după pici – când îi aduci pe lume, când iau prima căzătură fix sub ochii tăi, când trăiesc prima dezamăgire, când le dai drumul în viață, pentru totdeauna, și-ți promiți solemn că-i vei lăsa să zboare, deși...
Strângem jucării. Sortăm. Unele, fără niciun viitor, ajung la gunoi. Altele, noi sau foarte puțin folosite, vor căuta niște copii. Copii care nu au jucării. Au intrat amândoi într-o stare euforică, în care aruncă mult și se mai și îndeamnă unul pe altul. Amaliotul, de colo: – Mami, știi cum putem să strângem bani ca să ajutăm copiii care nu au jucării? Putem să facem o firmă. – Ce...
– Mami, pe Călin ai de gând să-l duci la aceeași grădiniță unde merg și eu? – Probabil că da. Mă gândesc că dacă ție ți-a plăcut, îi va plăcea și lui. Nu? – Da. Așa cred. Și o să meargă de anul ăsta? – Nu. Aș vrea să îl mai lăsăm un an acasă, așa cum am făcut și cu tine. Mi se pare mic și dacă maia poate să stea cu el, de ce nu? – Dar de ce? Du-l la grădiniță de-acum...
– Uite-l, mami, cât e de frumos! Și-a desfăcut penele pentru noi, că l-am rugat noi, nu? – Nu știu dacă chiar pentru noi, dar sigur au contat și rugămințile noastre. – Păi dacă nu pentru noi, de ce se înfoaie păunii? Grozav, nu alta! Acum, vrei, nu vrei, dă-i înainte cu lecția de biologie! Nu de alta, dar invențiile nu-și au sensul, mai ales că nici nu prea țin de obicei...