S-a întors pișcotul mare acasă și simt că sunt în sfârșit întreagă. Simt că m-am recompus ca după o luptă aprigă, dintre cele pe care ți-e dat să le duci doar de câteva ori în viața de după pici – când îi aduci pe lume, când iau prima căzătură fix sub ochii tăi, când trăiesc prima dezamăgire, când le dai drumul în viață, pentru totdeauna, și-ți promiți solemn că-i vei lăsa să zboare, deși...
Așa o vară ca cea prin care trecem acum nu ne-a fost dat nicicând să trăim. Așa o vară în care să ne fie teamă și de propria umbră. Așa o vară în care să ne prefacem că nu tânjim după nimic și că totul e în regulă, în care stăm mai degrabă pe lângă casă, cuminți și responsabili, și nu ne aventurăm. Dar iată că, totuși, ne-am primit aripile înapoi. Nu pe de-a-ntregul, ci câte una de fiecare, cât...
Roboții, nu râde, sunt noi. Sau, în cel mai rău caz, ne vor înlocui cât de curând, când nu vom mai avea loc unii de alții pe pământ și vom distruge și ultima fărâmă de bine, de aer, de apă, de pământ. Dar roboții, de ceva vreme încoace, vorbesc cu noi, ne răspund la curiozități, cântă, dansează, și nu oricum, ci pe melodii celebre sau chiar în sincron, fac flotări într-o mână, ne provoacă. De...
– Mami, pe Călin ai de gând să-l duci la aceeași grădiniță unde merg și eu? – Probabil că da. Mă gândesc că dacă ție ți-a plăcut, îi va plăcea și lui. Nu? – Da. Așa cred. Și o să meargă de anul ăsta? – Nu. Aș vrea să îl mai lăsăm un an acasă, așa cum am făcut și cu tine. Mi se pare mic și dacă maia poate să stea cu el, de ce nu? – Dar de ce? Du-l la grădiniță de-acum...